Bizanț după Bizanț

Bizanț după Bizanț

                    Conceptul istoric introdus de Nicolae Iorga Bizanț după Bizanț definește continuitatea unității spirituale, sub umbrela creștinismului ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanțului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitori români, precum Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, au contribuit decisiv la păstrarea unității spațiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și constant de tip financiar, politic și cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mânăstirilor de pe cuprinderea spațiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim și Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naționalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-și mărturisi credința ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spațiul acesta al „Bizanțului după Bizanț” este, însă, „colonizat” de imperialismul rus, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Țarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spațiul balcanic, pentru controlul Strâmtorilor și al spațiului adiacent.