Istoria Istanbulului

Istoria Istanbulului

Perioada antică

Fondarea cetății
     Cea mai mare parte a surselor antice atribuie fondarea coloniei grecești Byzantion unui personaj legendar pe nume Byzas, navigator și războinic încercat, plecat din cetatea Megara cu populație doriană. Eusebios din Cesareea a avansat și o dată precisă a fondării : "cel de al treilea an al celei de a treizecea olimpiade" ceea ce conduce la anul 667 e.N. Toponimul a putut deriva din verbul buzō, care semnifică "a strânge - a apropia" putând fi o aluzie la fizionomia Bosforului, care este o "trecere (poros) restrânsă". Nu trebuie ignorată nici o eventuală influență a limbii trace, toponimul putând deriva din onomastica locală cu semnificația de țărm sau margine.
Perioada clasică și elenistică
     După cele relatate de Polybios, Grecia cumpăra piele, sclavi, miere, ceară sau alimente sărate și aducea cu preponderență ulei și vin. In ciuda posibilei prosperități agricole, cetatea era înconjurată de populații inamice de origine tracică, fiind supusă fără încetare invaziilor ce devastau teritoriul din afara zidurilor. Cu ocazia expediției spre Sciția, în anii 513-514 e.A, regele persan Darius I-ul a supus toate cetățile grcești din Ionia (Asia Mică), dar și pe cele Helespontice. Byzantion a contribuit și el cu nave pentru traversarea armatelor persane peste strâmtoare, dinspre Asia Mică spre Tracia. Herodot a relatat că armata de invazie persană reunea 700.000 de oameni, fiind însoțită de 600 de nave. Ulterior grecii ionieni, vasali ai lui Darius, au pus stăpânire pe Byzantion în anul 504 e.A, iar mai târziu generalul persan Mardonios, în 490 e.A, cu ocazia primului război medic încheiat cu victoria grecilor la Marathon. Regele spartan Pausanias, comandantul armatei grecești în victoria de la Plateea (479 e.A), a pus stăpânire pe Byzantion în anul 477 e.A, cu gândul ascuns de a crea un regat în calitate de simplu aventier. Comportamentul său cu fast oriental a devenit odios pentru populație, astfel că atenienii au avut o sarcină ușoară pentru a-l izgoni, în 472 e.A. Tot în anul 472 e.A, Byzantion-ul a trăit o experiență astrofizică curioasă. Deasupra orașului a căzut o funingine neagră, probabil rezultat al unei explozii aeriene la mare altitudine, sau un transport de funingine vulcanică. Fenomenul a fost atestat de Procopios, Ammianus Marcellinus, Theophanos și alții. In anul 439 e.A, cetatea se revoltă alături de Samos împotriva Atenei pentru perceperea unor contribuții grele în Liga de la Delos. A recăzut în puterea atenienilor după numai nouă luni.
     Pe timpul Războiului Peloponeziac, Byzantion a fost supus succesiv de Atena sau Sparta. La început a a fost subjugat de Sparta, apoi a fost cucerit de atenianul Alcibiades în anul 408 e.A. După bătălia de la Aigos-Potamos și cucerirea Atenei de către spartani,Războiul Peloponeziac s-a sfârșit, iar spartanul Lisandros a forțat cetatea să alunge garnizoana ateniană și să primească asemănător tuturor cetăților Greciei, un comandant lacedemonian, adică un harmostes, investit atât cu puteri civile cât și militare.
     Cleandros era harmostes la Byzantion în anul 401 e.A, atunci când cei "zece mii" de mercenari greci, care participaserâ la războiul dinastic din Persia, au ajuns în retragere pe coastele Bithiniei în fața cetății, sub conducerea lui Xenophon. Anaxibius, comandantul flotei lacedemoniene, la solicitare regelui Artaxerxes, s-a angajat să-i trecă pe greci peste strâmtoare, să le plătească ce li se datora din războiul civil persan și să le acorde alimente când vor ajunge la Byzantion. Dar la apropierea mercenarilor greci refugiați, a dispus închiderea porților cetății. Iritați de acea perfidie, mercenarii greci au doborât porțile și au intrat în oraș.              Numai Xenophon a reușit să împiedice jefuirea și preluarea în posesie a orașului dovedit ostil. Aliat cu Rodos și Chios, Byzantion s-a eliberat de jugul despotic atenian, în anul 364 e.A. După o perioadă de război social, timp în care generalul și mercenarul atenian, Chares, a încercat să aducă orașul la ascultare (357 e.A), Atena a fost forțată să-i recunoască independența. La puțin timp după izbucnirea celui de al doileaRăzboi sacru, Philippes al II-lea, regele Macedoniei, încercând să-și îndindă hegemonia asupra tuturor statelor Greciei, a încercat să cucerească cetatea în anul 340 e.A, dar dupăun asediu lung a fost forțat de generalul atenian Phocion să se retragă în anul următor. Pe timpul acelui asediu o legendă a plasat intervenția zeiței Hecate Phosphoros, care a agitat torțe în timpul nopții făcând vizibile trupele macedonene. Sculați de alarma câinilor cetății, soldații apărători s-au putut apăra victorios. Pe timpul domniei lui Alexandru cel Mare, fiul lui Philippes al II-lea, Byzantion a fost constrâns să recunoască suzeranitatea macedoneană, dar și-a reluat independența sub succesorii lui Alexandru. In anul 279 e.A, o expediție celtică, cre a pătruns până în Tracia sub comanda lui Comontorius, s-a stabilit un timp în împrejurimile Byzantion-ului supunând populația din afara zidurilor. Pentru a salva pământurile lor de devastarea barbarilor, bizantinii au plătit zece mii de piese de aur și un tribut anual de 80 de talanți, până celții au fost exterminați de traci. Pentru a suporta plata acelor sarcini, bizantinii au pus în aplicare o taxă de navigare prin Bosfor, fapt ce a condus la un război cu Rodos-ul, război consemnat de Polybios.
Perioada antică romană
     Romanii au apărut la orizontul Greciei în sec. al 3-lea e.A. Au profitat de discordiile interne pentru a supune Illyria grecească în anul 229 e.A, i-au învins pe greci la Kynoscephales în anul 197 e.A, au dizolvat ''Liga etoliană '' în 189 e.A, au în vins regatul Macedonia la Pydna în anul 168 e.A, Epirul în 147 e.A, iar cucerirea Corintului de către consulul Mummius, în 146 e.A a definitivat supunerea greciei și transformarea ei în provincia Ahaia în același an. Bizantion-ul a suportat precum întreaga Grecie tutela Romei. Cetatea a suferit un oarecare declin la început, ca de altfel mai toate cetățile grecești din Asia Mică. Perioada dinastiei antonine la Roma a constituit un apogeu economic, dar cetatea nu și-a recăpătat vechea situație.
Corespondența lui Traianus cu Plinius cel Tânăr descrie orașul ca fiind cosmopolit, datorită mulțimii de călători care soseau la porți și prin piețe. Absența unui număr corespunzător de orașe în Tracia, a justificat politica împăraților din sec. al 2-lea e.N de urbanizare a provinciei, considerată prea vastă și sălbatică. Vechiul Byzantion apărea ca unul din polii elenismului local, alături de Perinth. Ca atare Roma a vegheat la prosperitatea acelor orașe litorale grecești.
     Totul s-a schimbat la începutul războiului civil ce a urmat asasinării împăratului Commodus, la sfârșitul anului 192 e.N. In războiul civil care a urmat între pretendenții la tronul imperial, Byzantion s-a aflat de partea generalului Pescennius Niger împotriva lui Septimius Severus. Cel din urmă a supus orașul unui asediu lung și memorabil. După trei ani bizantinii s-au predat,în 196. Invingătorul, iritat, a dispus masacrarea garnizoanei și a magistraților orașului, a distrus orașul și fortificațiile lui puternice. I-a anulat toate privilegiile, lăsâdu-l în situația de simplu orășel. L-a supus, împreună cu toate teritoriile sale, orașului vecin și rival, Perinth,oraș care a avut statut de metropolă până la Constantin cel Mare.
     Severus a lăsat Byzantion într-o asemenea stare de ruină și distrugere, încât Dio Cassius, istoricul contemporan care l-a vizitat în acea perioadă, spunea că orașul părea cucerit nu de romani ci de barbari. Totuși, după un timp, la solicitarea fiului său Caracalla, împăratul a îndulcit poziția față de Byzantion. Ca urmare a dispus reconstruirea în mare parte a orașului, l-a înfrumusețat cu noi monumente și l-a rebotezat Antoninia, după supranumele de Antoninus preluat de către Caracalla. Noul nume nu a avut succes decât până la moartea lui Caracalla, câ orașul și-a reluat vechiul nume.
     Sec.al 3-lea e.N este om perioadă istorică puțin documentată pentru oraș, cu toate că sursele obișnuite, precum Dio Cassius, Herodianus și Istoria Augusta au făcut unele referințe la el. Orașul s-a găsit mereu pe drumul diverselor expediții contra Parților sau a succesorilor lor, perșii Sasanizi. El și-a păstrat dreptul de a bate monedă până la domnia împăratului Gallianus, care l-a ridicat ca și altor orașe. Acest privilegiu păstrat mult timp constituie o mărturie a importanței orașului. Pe timpul invaziilor gotice, din anul 238 e.N, rolul orașului este învăluit în mister. Lipsit de puternicele lui ziduri de apărare de pe timpul lui Septimius Severus, Byzantion se prezenta fără apărare împotriva expedițiilor barbarilor veniți prin Tracia și de peste Bosfor. Totuși ele este puțin sau deloc atins de acele invazii, spre deosebire de multe orașe ale Propontidei-Propontida. Nu este exclus ca orașul să fi ajuns la înțelegeri cu invadatorii. Fiind o miză a puterii în timpul luptelor dintre tetrarhi, Byzantion a luat succesiv partea lui Maximinus Daia și lui Licinius, până ceConstantin a rămas unic împărat al Imperiului Roman reîntregit, în anul 324 e.N. De atunci, Byzantion-ul nu și-a mai aparținut, fiind inclus în proiectul de recentralizare geografică a imperiului după planurile împăratului unic

Căderea Constantinopolului-imagini

Căderea Constantinopolului

Căderea Constantinopolului

     Căderea Constantinopolului este numele sub care e cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forțele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea. Evenimentul a avut loc în ziua de marți,29 mai 1453.

     Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit și moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, dar și o victorie strategică de o importanță crucială pentru cucerirea estului mediteranean și al Balcanilor de către otomani. Constantinopolul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922. În anul 1930, după proclamarea Republicii Turcia, orașul a fost redenumit în Istanbul.

Situația Imperiului Bizantin

      În cei aproximativ 1 000 de ani de existență a Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori; a fost cucerit doar de două ori, prima dată în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, Imperiul a fost măcinat și cucerit de un nou inamic, Imperiul Otoman.

     În 1453 „imperiul” era format doar din orașul în sine și o porțiune a Peloponezului din jurul cetății Mystras; Imperiul din Trapezunt, un stat succesor complet independent, format ca urmare a celei de-a patra Cruciade, a supraviețuit pe coasta Mării Negre.

Pregătirile 

   Mehmed, al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreață pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisarı, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influența turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte important al fortăreței a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraș. Această fortăreață se numea Rumeli Hisarı;Rumelia (Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreață este cunoscută și sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificație: "blocarea strâmtorii" și "tăierea gâtului", subliniindu-i poziția strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are același sens dublu.

     Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul Romano-Catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Consiliu din Lyon în 1274, după care unii împărați Paleologi au fost acceptați în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaeologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamația unei "Bule Papale de Uniune" la Florența.

În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de unele grupuri anti-unioniste din Constantinopol, iar populația era divizată cu animozitate. Un rol major l-a avut și ura etnică latentă dintre greci și italieni, cauzată de controlul italienilor asupra economiei bizantine. A patra cruciadă din 1204 a avut de asemenea un rol major și până la urmă Uniunea s-a destrămat, spre marea dezamăgire a Papei Nicolae al V-lea și a Bisericii Romano-Catolice.

     Chiar dacă ar fi fost mai hotărât să trimită ajutoare, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influența sperată de bizantini asupra regilor și prinților din vest, iar aceștia nu au avut mijloacele să contribuie. Motivele principale pentru această neputință au fost urmările Războiului de o sută de ani dintre Franța și Anglia; dar și din cauză că Spania era în stagiile finale ale Reconquistei, din cauza luptelor interne dintre Principatele Germane ale Sfântului Imperiu Roman și din cauza înfrângerii Ungariei și Poloniei în Bătălia de la Varna din1444. Deși orașele-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient de adecvate să contrabalanseze imensa putere otomană.

Cele două armate

    Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii, la rândul lor, aveau o armată uriașă. S-a estimat că număra aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 20.000 deieniceri; estimări mai recente citează 80.000 soldați și 5 - 10.000 de ieniceri.[1] Mehmed a construit și o flotă pentru a asedia orașul de pe mare, compusă în majoritate din mercenari greci.

   Otomanii au angajat un inginer transilvănean pe nume Orban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a construit un tun enorm, botezat "tunul Basilic" sau "Great Bombard" (nume dat de voluntarii englezi care au supraviețuit), măsurând peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici iar reculul lor avea tendința să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Orban avea totuși câteva probleme: nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-a prăbușit sub reculul propriu după numai șase săptămâni.

Un alt expert angajat de otomani a fost Ciriaco Pizzecolli, cunoscut sub numele de Ciriaco din Ancona, aventurier și colecționar de antichități.

Asediul

   Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile lui Theodosie, seria complexă de ziduri și șanțuri care protejau Constantinopolul de un atac dinspre vest, singura parte a cetății care nu era înconjurată de apă. Armata otomană și-a așezat tabăra nu departe de oraș, în lunea Paștelui, 2 aprilie 1453.

Timp de mai multe săptămâni tunul Basilic a tras asupra zidurilor, dar nu a reușit să provoace suficiente distrugeri, iar datorită ratei de încărcare extrem de scăzute, bizantinii au reușit să repare majoritatea distrugerilor în intervalul dintre fiecare lovitură. În acest timp flota lui Mehmed nu a putut penetra Cornul de Aur datorită barierelor plutitoare plasate de bizantini la intrarea în strâmtoare. Pentru a evita aceste bariere, Mehmed a dat ordin armatei sale să construiască un drum din trunchiuri de copac unse care traversa Galata la nord de Cornul de Aur, și și-a transportat navele peste acesta. Această acțiune a avut ca rezultat oprirea aprovizionării de la corăbiile genoveze trimise în ajutor și a demoralizat apărătorii bizantini. În plus, apărătorii au fost nevoiți să-și disperseze o parte din forțe la zidurile maritime de lângă Cornul de Aur, slăbind astfel apărarea altor secțiuni.

     Turcii au asaltat frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinși cu mari pierderi. După aceea au încercat să pătrundă în oraș săpând tunele pe sub ziduri. Majoritatea geniștilor care au lucrat la tunele erau sârbi trimiși din Novo Brdo de Despotul Serbiei. Comandantul lor era Zaganos Pașa. Bizantinii aveau angajat un inginer pe nume Johannes Grant (de origine germană sau scoțiană), care a dat ordin să fie săpate contra-tunele, permițând astfel trupelor bizantine să intre în acestea și să ucidă geniștii otomani. Alte tunele turcești au fost inundate cu apă. În cele din urmă bizantinii au capturat și torturat un important inginer turc, care a relevat locurile tuturor tunelelor, după care acestea au fost distruse.

Mehmed a făcut o ofertă de a renunța la asediu contra unui tribut astronomic, pe care a știut că orașul nu-l va putea plăti. Odată ce oferta a fost refuzată, Mehmed a plănuit să copleșească numeric zidurile, știind că apărătorii bizantini vor fi epuizați înainte ca el să-și termine trupele.

    În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. Patru zile mai târziu, întreg orașul a fost acoperit de o ceață deasă, o condiție nemaiauzită în acele părți în luna mai. După ce s-a ridicat ceața, în seara aceea "flăcări au învăluit domul bisericii Hagia Sophia, iar lumini puteau fi văzute și de pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turcești (înspre vest)". Unii au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupții vulcanice de la Kuwae din Oceanul Pacific. "Focul" văzut a fost o iluzie optică datorată reflecției unui apus de soare roșu intens de norii din cenușă vulcanică, aflați sus în atmosferă[9].

Atacul decisiv

     În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final. Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați, și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Această secțiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI, și era mult mai slăbită; cruciații din 1204 au spart zidurile în același loc. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului - ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor.

     Unii istorici sugerează că poarta din acea secțiune a rămas neblocată, iar otomanii au descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a fost pur și simplu uitată, probabil datorită ruinelor cauzate în urma atacurilor de tun, care au blocat sau acoperit parțial poarta). Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuși a condus ultima apărare a orașului, murind în luptă pe străzile orașului său, alături de soldații săi.

Consecințe

     Mehmed a promis armatei sale că pot prăda orașul în voie timp de trei zile, conform tradiției militare antice. Un număr mare de localnici au fost masacrați de turci după ce aceștia au intrat în cetate și au capturat turnurile de la zidurile terestre, deși ordinea a fost restaurată la scurt timp după aceea. După atacul inițial, armata otomană s-a împrăștiat pe drumurile principale ale orașului, prin marile piețe și uriașa biserică a Sfinților Apostoli, pe care Mehmed a dorit să o păstreze intactă pentru noul patriarh ales de el, care să-l ajute să controleze mai bine populația creștină. Mehmed a trimis o gardă să protejeze clădirile importante, din dorința de a nu stabili noua capitală a Imperiului Otoman într-un oraș total devastat.

     Armata a năvălit în imensa piață Augusteum, din fața catedralei Hagia Sophia, ale cărei porți de bronz erau blocate de un număr mare de localnici aflați în interiorul clădirii, sperând în protecția divină la ceasul din urmă. După ce porțile au fost pătrunse, năvălitorii au separat congregația conform cu prețul potențial al fiecăruia pe piața de sclavi. Câțiva bătrâni și noi-născuți au fost uciși sumar cu o neîndurare comercială. Soldații otomani s-au luptat între ei pentru a intra în posesia senatorilor în straie bogate sau pentru fetele și tinerii frumoși.

     Există mai multe legende în Grecia legate de căderea Constantinopolului. Una din ele spune că doi preoți recitând divina liturgie asupra mulțimii au dispărut în zidurile catedralei în timp ce primii soldați turci au pătruns. Conform legendei, ei vor apare din nou în ziua în care Constantinopolul va reveni în stăpânirea creștinilor[10]. Altă legendă se referă la Regele de marmură, Constantin al XI-lea, spunând că atunci când otomanii au intrat în cetate, un înger l-a salvat pe împărat, schimbându-l într-o bucată de marmură și ascunzându-l într-o peșteră subterană de lângă Poarta de Aur, unde așteaptă să fie readus la viață.[11][12].

     Deși Mehmed al II-lea a permis trupelor sale să prădeze orașul, după obiceiul tuturor armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând distrugerile cauzate maiestuoaselor clădiri locale și a oprit activitățile după aproximativ o zi; din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fusese fie violată, jefuită sau robită. Din populația estimată la 50.000 locuitori ai orașului la momentul respectiv, aproximativ jumătate erau încă liberi când Mehmed a ordonat încetarea ostilităților.

     Motivul pentru care un număr atât de mare de localnici au scăpat de furia turcilor se datorează în principal topografiei orașului la acea dată. Departe de apogeu, Constantinopolul era în regres ca număr de locuitori în urma unei epidemii de ciumă bubonică, dar mai ales ca urmare a dezastrului provocat de a patra Cruciadă cu două secole mai devreme. Așadar, orașul era în 1453 doar o serie de sate fortificate, separate de câmpuri largi, totul fiind încercuit de zidurile lui Theodosian, ridicate în secolul al IV-lea. După ce otomanii au reușit să treacă de ziduri, mulți locuitori ai acestor "sate" s-au predat generalilor lui Mehmed, conformându-se așadar prevederilor tradiției islamice de supunere voluntară.

     Aceste sate, mai ales cele de lângă zidurile terestre, au fost cruțate de molestarea populației și distrugerea locurilor, fiind protejate de trupele speciale de ieniceri. Acești localnici urmau să-și răscumpere concetățenii după încetarea violenței, și au format ceea ce otomanii numeau un "millet", adică o comunitate auto-guvernantă din imperiul multi-național care a devenitIstanbulul otoman.

  Mehmed a așteptat până când situația a fost sub control și a intrat în oraș într-o procesiune ceremonială în care populația locală i-a oferit flori ca felicitări. Prima lui impresie a fost că orașul era în paragină, situație care începuse după cucerirea acestuia în a patra Cruciadă, dar care era datorată și reducerii continue a bazei de impozitare de care dispunea cezarul bizantin, pe măsură ce imperiul lui se reducea din ce în ce mai mult sub loviturile arabilor musulmani și mai apoi ale turcilor musulmani. La momentul cuceririi capitalei, imperiul nu mai era decât o umbră a mărețului stat care fusese cândva, fiind limitat la împrejurimile acesteia. Din chiar primul ceas al căderii așezării, zorii noi epoci au apărut extrem de înnegurați pentru creștini: acela căruia istoria ortodoxă i-a pus - poate pe nedrept - în gură vorbele mai bine turbanul sultanului decât mitra Papei[13] a fost ucis, împreună cu cei doi băieți ai săi, asta după ce totuși sultanul le promisese libertatea și grația, în ceea ce istoria a reținut ca fiind "rușinoasa întâmplare a ospățului" (Mehmet-cuceritorul care era homosexual, este informat la ospățul organizat după căderea cetății Constantinopolului de către sfetnicii săi apropiați că Notaras ("primul ministru" al imperiului ortodox) are un frumos băiat de 14 ani; el îi cere atunci grecului să i-l aducă, cu gândul declarat de a-l sodomiza, fapt care evident n-a putut fi acceptat de nobilul bizantin; Mehmet deținea de altfel un frumușel "harem" de băieței)[14].

În viziunea lui Mehmed, el era succesorul Împăratului Roman. S-a autointitulat "Kayzer-i Rum", adică Cezar (Împărat) Roman, dar a fost supranumit "Cuceritorul". Constantinopolul a devenit noua capitală a Imperiului Otoman. Hagia Sophia a fost transformată în moschee, deși biserica Ortodoxă greacă a fost lăsată intactă și Patriarhul Ghenadius al II-lea (Ghenadius Scholarius) a fost numit Patriarhul Constantinopolului.

    Mulți greci au părăsit orașul și s-au refugiat în vestul Europei, ducând cu ei cultura și documente din tradiția greco-romană care au contribuit la începutul Renașterii. Influxul erudiților greci în vest începuse totuși mult mai devreme, mai ales în nordul Italiei, unde orașele-state au început să primească învățații greci încă din secolele XI și XII. Cancelarul Florenței Coluccio Salutati a început acest schimb cultural în 1396 invitând un cărturar bizantin să prezinte o lectură la Universitatea din Florența. Această sete a italienilor pentru clasicismul latin combinată cu cunoașterea limbii grecești au fost factorii care au motivat Renașterea. Grecii care au rămas în Constantinopol au fost în majoritate locuitorii cartierelor Fanar și Galata. Mulți fanarioți, cum au fost numiți, s-au dovedit a fi sfetnici capabili ai sultanilor otomani, dar au fost considerați trădători de majoritatea grecilor.

     Fortăreața peloponeză Mystras din Morea, condusă de frații lui Constantin, Toma și Demetrius Palaeologus, aflați mereu în conflict unul cu altul și fiind conștienți că Mehmed îi va ataca și pe ei, a rezistat până în 1460. Cu câțiva ani înainte de căderea Constantinopolului, Demetrius a luptat pentru tron cu Toma, Constantin și ceilalți frați ai lor, Ioan al VIII-lea Palaeologus și Teodor. Toma s-a refugiat la Roma când otomanii au invadat Morea, în timp ce Demetrius s-a așteptat să rămână pe tron ca vasal al turcilor, însă a fost luat prizonier și aruncat în închisoare unde a rămas pentru tot restul vieții sale. La Roma, Toma și familia sa au primit ajutor monetar de la Papa și alți conducători din vest, fiind considerat de aceștia ca Împărat Bizantin în exil, până în anul 1503. În 1461 statul independent bizantin Trebizonda a fost cucerit de Mehmed.

  Istoricii consideră căderea Constantinopolului ca fiind evenimentul care a încheiat Evul Mediu și a început Renașterea datorită sfârșitului vechii ierarhii religioase din Europa, precum și folosirea tunurilor și a prafului de pușcă. De asemenea, căderea Constantinopolului a tăiat principala legătură comercială pe uscat dintre Europa și Asia. În consecință, un număr tot mai mare de europeni a început să plănuiască din ce în ce mai serios posibilitatea atingerii Asiei pe mare — ceea ce a dus la descoperirea Lumii Noi.

Chiar și în prezent un număr mare al populației grecești consideră ziua de marți (ziua căderii Constantinopolului) ca fiind cea mai plină de ghinion a săptămânii.

Constantinopol-imagini

Constantinopol

Constantinopol

    Constantinopol (greacă: Κωνσταντινούπολις, Κωνσταντινούπολη – Konstantinoúpolis, Konstantinoúpoli; latină: Constantinopolis; turcă otomană: قسطنطینیه, Kostantiniyye; acum turcă: İstanbul) a fost capitala Imperiul Roman de Răsărit, Imperiului Latin și Imperiului Otoman. A fost fondat în anul 330 d.Hr. de către împăratul roman Constantin cel Mare, pe locul vechii colonii greacești Byzantion („Bizanț”, ce data din secolul al VII-lea î.Hr.), care a stabilit aici noua capitală a Imperiului Roman. Numele acestei noi capitale a fost inițial Nova Roma („Noua Romă”), dar ulterior s-a încetățenit numele Konstantinoúpolis („orașul lui Constantin”).
    În secolul al XII-lea[1] Constantinopolul era cel mai mare și cel mai bogat oraș din Europa.[2] În timpul celei de-a patra cruciade din 1204 el a fost ocupat și jefuit de cruciații apuseni, dar a fost ulterior eliberat de forțele Imperiului de la Niceea conduse de Mihail al VIII-lea Paleologul în 1261.
Sultanul otoman Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul la 29 mai 1453, după un asediu de două luni. Ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, a murit în luptă, încercând în zadar să apere zidurile cetății. Orașul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922.
Denumire
   Orașul a fost fondat inițial ca o colonie greacă sub numele de Bizanț, în secolul al VII-lea î.Hr. Acesta a luat numele de Konstantinoupolis („orașul lui Constantin”, Constantinopol), după ce împăratul roman Constantin I a schimbat capitala imperiului de la cea istorică,Roma, la Bizanț în anul 330 d.Hr. și a desemnat noua capitală Nova Roma sau „Noua Romă”. Denumirea modernă a orașului dată de turci, Istanbul, provine de la fraza greacă eis tin polin (εις την πόλιν), care înseamnă „în oraș”. Această denumire s-a folosit în limba turcă împreună cu Kostantiniyye, o adaptare mai formală a originalului Constantinopol. S-a numit                       Constantinopol până în secolul al 20-lea, de-a lungul perioadei existenței legilor otomane, în timp ce cea mai mare parte a limbilor occidentale au continuat să se refere la oraș ca Constantinopol până în secolul al 20-lea. După crearea Turciei în 1923, guvernul turc a început să se opună în mod oficial utilizării denumirii de Constantinopol în alte limbi și a cerut ca să se folosească un nume comuna pentru oraș.[3][4][5][6][7]
În limba română veche Constantinopolul era denumit Țarigrad, adică „Cetatea Împăratului” sau a „Cezarului”, cu referire la faptul că până în anul 1453 Constantinopolul a fost reședința Imperiului Roman de Răsărit. Numele Țarigrad a pătruns pe filieră slavonă.Constantinopol este o adaptare la fonetica limbii române a cuvântului Konstantinoupolis, care în limba greacă înseamnă „Cetatea lui Constantin”.
Istorie
Perioada antichității târzii și epoca bizantină
Datorită creșterii importanței părții răsăritene a imperiului roman și a victoriei asupra ultimului rival Licinius, care a controlat imperiul roman de răsărit până în 324 Bizanțul este planificat din anul 326 de către împăratul roman Constantin cel Mare ca noua reședință imperială. Patru ani mai târziu este inaugurat în mod solem la 11 mai 330.
Constantinopolul în perioada bizantină medie
    Pe timpul Imperiului Bizantin în Constantinopol s-au fondat o mulțime de mănăstiri și edificii: Catedrala Sfânta Sofia, Biserica Sfinții Apostoli, Hippodromul, Arcul lui Constantin, Palatul lui Iustinian, Palatul imperial din Blachernae etc. Orașul avea trei rânduri de ziduri: zidul vechi (din Antichitate), Zidul lui Constantin (construit de Constantin cel Mare) și Zidul Theodosian (construit de Teodosiu II).
Constantinopolul în perioada bizantină târzie și înaintarea turcilor
Imperiul Otoman
    Pe 29 mai 1453 Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul împreună cu întregul Imperiu Bizantin, devenind capitala Turciei. Otomanii își numeau orașul-capitală în mai multe feluri, inclusiv Constantinopol, Stambul, Istanbul, Der-i saadet etc. Istanbul a devenit nume oficial în 1930, provenind probabil dintr-o prescurtare a numelui Constantinopol, sau de la expresia grecească eis tin Polin ("înspre Oraș", unde Orașul este evident Constantinopolul). S. B. Dașkov în „Împărați bizantini” este de părere, la fel ca A. P. Kazhdan, în Oxford Dictionary of Byzantium, că Εις την Πόλιν este expresia care a fost coruptă de către turci, care încercau să o pronunțe ca „Istanbul”. Denumirea de Constantinopol nu mai este oficială din 1930, dar alături de denumirea „I Poli” (însemnând pur și simplu „Orașul”) ea continuă să fie folosită în mod curent în limba greacă.
     Patriarhia Ecumenică de Constantinopol și patriarhul Constantinopolului, care conduce Biserica ortodoxă greacă poartă în continuare în denumirea sa vechiul nume al orașului.

Constantius I

Gaius Flavius Valerius Constantius (n. 31 martie 250, d. 25 iulie 306) , cunoscut și sub numele Constanțiu I sau Constantius Chlorus (din grec. χλωρός, „cel palid”), a fost împărat al Imperiului Roman de Apus (305–306). A fost tatăl lui Constantin cel Mare.

Născut într-o familie modestă din Illyria, Constanțiu îmbrățișează cariera armelor, devine prefect al pretoriului și este desemnat, la 1 martie 293, în cadrul primei tetrahii, caesar al lui Maximian, răspunzător de guvernarea Galliei, Hispaniei și Britanniei.

General energic și talentat, Constanțiu îl înlătură pe Allectus, lichidând secesiunea Britanniei (294), respinge atacuri ale francilor și alamanilor la Rin (298). În cadrul celei de-a doua tetrarhii (1 mai 305), Constanțiu este desemnat augustus al Occidentului, dar moare la scurt timp la Eboracum (York), la 25 iulie 306.